Lia-Dana Bălan

Taina povestitorului

 

Publicată în Povestiri pentru copiii astronauților, Editura Coresi, București, 2005, pag 174

Premiul III în cadrul concursului de proză scurtă fantastică - Petre Ghelmez

 

 

 

Unul dintre astroplanetari, pe nume Ponco, ne spunea aproape în fiecare seara cate o poveste. Nu se putea să asculți povestea lui și să nu te miște într-un fel sau altul; să te amuzi, să verși lacrimi, să deprinzi învățături și multe altele. 

 

Ieri însă, vineri, ne-a spus o poveste pe care am simțit-o altfel. N-aș putea spune exact, cum altfel. Și anume, ne-a spus ca la un moment dat, un virus necunoscut a început să-i atace pe astroplanetari. Niciun medicament nu avea efect. Epidemia se intindea tot mai mult.

 

Atunci, unul dintre astroplanetari a venit cu propunerea ca cei care mor să nu fie păstrați pe navă, nici îngropați, nici sub formă de cenușă, ci să fie aruncați în spațiul cosmic, unde radiațiile interplanetare, vidul cosmic si frigul cosmic, distrug virusul.

 

Așa s-a și făcut până într-o zi când unul dintre astroplanetari află cu groază că cel mai bun prieten al său s-a îmbolnăvit. A sperat din toate puterile că se va vindeca totuși, căci erau și cazuri mai rare, e drept, când, câte unul, reușea să învingă boala. Nu se știe prin ce minune. Dar, în cazul acesta, minunea nu s-a întâmplat.

 

Simțind că moare, cel bolnav l-a rugat pe prietenul său să-i promită că va face tot ce îi stă în putință ca să-l îngroape pe navă. Cu niciun chip nu vroia să fie aruncat în hăul cosmic. Nu putea concepe să se despartă de Planett, cea atât de îndrăgită.

 

Până la urmă acesta i-a promis. Putea face altfel? Ca să-și țină promisiunea a trebuit să-l îngroape pe ascuns. Celorlalți le-a spus că prietenul său, simțind că e pe moarte, s-a aruncat singur în spațiul cosmic. A fost crezut, căci pe astronava nimeni nu mințea.

 

Dar, nu după mult timp, virusul a început să atace și mai puternic, cazurile de îmbolnăviri s-au înmulțit foarte mult și în ritm rapid. Eroul nostru a început să fie chinuit de mustrări de conștiință. Și-a dat seama că s-ar putea să fie și vina lui.

 

De aceea a început să caute leac bolii. Adevărul este că și înainte de aceasta s-a străduit, fără să reușească. Acum însă, căuta cu și mai multă îndârjire. Oră de oră, zi de zi, noapte de noapte, stătea în laboratorul său încercând să găsească leac bolii. Degeaba.

 

Într-o zi, când a intrat în laborator, i-au sărit în ochi  două substanțe la care nu se gândise până atunci. „Ar putea fi de folos”, și-a spus el, amestecându-le. Testele au ieșit bune.

 

Spre marea lui bucurie, astroplanetarul căruia i-a dat să bea licoarea a început să se simtă mai bine. Starea lui se îmbunătățea în mod vizibil. Atunci a dat și altora. Toți s-au făcut bine. Găsise leacul bolii.

 

Dar a mai rămas problema mormântului. Și-a spus că precis zona din jurul mormântului prezintă pericol. „Dacă radiațiile cosmice distrug virusul - și-a spus el - atunci trebuie căutate radiațiile potrivite”.

 

A tot încercat cu tot felul de radiații de diferite lungimi de undă. Nu reușea. Nu mai știa ce să încerce. Deodată, uitându-se pe tabelul încercărilor, și-a dat seama că a sărit peste un tip de radiație. Spre marea lui bucurie era chiar radiația căutată. Cu ajutorul ei, pericolul de îmbolnăvire a fost înlăturat din jurul mormântului.

 

Acum, cel care a încălcat regula pentru a-și ține cuvântul față de prietenul mort, a scăpat, în sfârșit de mustrările de conștiință. Mai mult, era chiar fericit căci de acum se cunoștea leacul bolii.

 

Povestitorul nostru a tăcut. Am rămas și noi tăcuți. Plutea, însă, ca niciodată, un aer de mister.

 

Am simțit că trebuie să descopăr ceva și m-am dus în biblioteca astronavei. Am căutat în sectorul documente, la file de jurnal. Am tot căutat, am tot citit....„ciudat, de necrezut” mi-am spus.

 

Toate povestirile lui Ponco erau trecute în jurnal. Erau întâmplări din viața sa. Aceasta era taina lui Ponco. Taina povestitorului.