Iubirea, între simțire și cunoaștere

Romanul Iubire fără domiciliu, al lui Ion Jurca Rovina, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2011, continuă tema iubirii, temă recurentă în opera sa. Cartea începe cu mitul biblic, prin care se explică apariţia iubirii pe pământ: Când Adam şi Eva, după ce muşcaseră din măr, s-au văzut, cu ochii deschişi, goi la trup, au schimbat lumea lui Dumnezeu. Blestemaţi şi alungaţi să nu mai guste din pomul vieţii veşnice, au început să muşte din ei. Şi ei fiindu-şi singurul rai care le-a mai rămas, se bucură şi se arată unul altuia goi, şi gustă din fructele care-şi sunt (adică, din ei), până ating lumina veşnică a locului unde s-au trezit. La nivel simbolic, iubirea apare ca o formă de reconstruire a raiului. Dar pe lângă această iubire, formă de manifestare a divinităţii, personajele biblice poartă în ele un blestem. Aşa cum s-a rupt raiul prin căderea biblicilor, aşa se rup sufletele prin puterea iubirii. Scriitorul concluzionează că Iubirea se construieşte pe flăcările iadului. Acesta explică în continuare că o carte despre iubire se scrie din iubire; aşa cum se dăruiesc iubiţii unul altuia, aşa trebuie scriitorul să se dăruiască pe sine atunci când scrie.

Plin de mituri şi simboluri, romanul evocă motivul livresc Romeo şi Julieta, cu menţiunea că singurul lucru care a menţinut forţa iubirii celor doi este arta scrisului, căci, în viaţa reală, finele iubirii este inevitabil: Iubirile mor în oamenii vii. Un alt tip de iubire este simbolizată de gelosul Othelo, dar exemplele realităţii anulează acest mit printr-o iubirea degradantă şi umilitoare. De asemenea, autorul îşi aseamănă iubita cu Afrodita, care are şi o dimensiune negativă: Afrodita s-a născut din spuma mării, puritatea ei n-a durat, însă, decât o clipă, moment care coincide cu păşirea acesteia pe pământ, ceea ce apropie acest mit de cel biblic, pământul, în sine, având o dimensiune profană. Cuprins de disperare, scriitorul este surprins într-un dialog interior: Un singur lucru spune-mi: de ce s-a născut Afrodita? Să cădem în genunchi? să alergăm în jurul ei? Să ne războim cu zeii? De ce s-a născut Afrodita?. Cu toate acestea, Când se regăsesc, Cerul şi Pământul consimt parcă, iluminaţi, că nu pot exista unul fără celălalt. Urmănd firul ideii conform căreia Afrodita are atât o latură pozitivă, căt şi una negativă, autorul face o comparaţie cu personajele biblice Fecioara Maria şi Maria Magdalena. Romanul se impune atât ca o incursiune mitologică, cât şi ca una literară, scriitorul menţionând, de asemenea, nume de artişti în opera cărora se regăseşte acest mit, precum Rilke, Mircea Eliade, Botticelli, în tabloul lui Naşterea Venerei, Platon, în Banchetul, sau în opera lui Dante.

Laitmotivele romanului sunt Iubirea şi Frumuseţea, scriitorul Ion Jurca Rovina subliniind legătura indisolubilă dintre aceste două concepte, Frumuseţea, în acest caz, nefiind, în nici un caz, una de ordin fizic, ci, o frumuseţe a iubirii, o frumuseţe care se comunică prin iubire. De aceea, autorul alege să-şi concentreze atenţie asupra mitului Afroditei, care întrupează conceptele centrale ale romanului. Scriitorul aminteşte de mai multe ori de frumuseţea fugară, care este explicată de autorul însuşi: cred că Frumuseţea nu ne aparţine, doar ne atinge, chiar dacă avem impresia că ea se naşte din noi, nu ne aparţine. Frumuseţea se arată şi ne sfidează, prin care se subliniază caracterul efemer al acesteia.

Sunt cunoscute semnificaţiile muntelui ca poartă spre nemărginire, simbol al sacralităţii, al infinitului, al renaşterii, al cunoaşterii, dar, în cartea de faţă, autorul aseamănă muntele cu iubirea: Prin comparaţie, şi iubirea are aceeaşi putere. E de înţeles, doar şi ea este înălţime sfidătoare până la cer – înălţimea, muntele din fiinţa ta. Atât muntele, cât şi iubirea se impun ca simboluri ale divinităţii; Eros şi Thanatos deopotrivă sunt forţele care guvernează aceste înălţimi: Merită să trăieşti sub acest semn sublim, chiar dacă rişti, din pisc, să te trezeşti în prăpastie.

Urmând tehnica postmodernistă, textul este fragmentat de intruziunea autorului în text, modalitate prin care acesta se autodezvăluie: recunosc, nu mi-am confecţionat arma ironiei, nici nu mi-am pus o platoşă pe inimă ori o mască pe chip, am continuat să stau în faţa lumii aşa cum eram eu însumi, vulnerabil, teribil de vulnerabil. Mai mult, prezenţa autorului este duplicitară, ca o discuţie între Eu şi Alter Ego, luând formele unor personaje (nu uita, ţi-am spus, ţi-am sugerat că aş putea fi un personaj interesant, cel puţin…De ce personaj? E mai îndepărtat decât o Voce - Eul), cu personalitate proprie: (Un Don Juan introvertit, inspirat şi, pe deasupra, harnic. De generos ce să mai vorbesc? până la risc – Alter Ego), ajungând, chiar, ca aceste personaje să nu se regăseacă: (Doamne, omul acesta nu sunt eu! – Eul). Eul, în text, este vocea raţiunii, scriitorul, conştiinţa, pe când Alter Ego mai degrabă se creează prin relatarea experienţelor legate de iubire. Autorul explică această tehnică prin ridicarea problemei condiţiei scriitorului: Scrii, şi tu nu mai exişti, eul tău s-a decantat, scrii urmărindu-l în ipostaza lui nouă, transfigurată, înaintezi în carte fără tine cel imediat, făcând abstracţie de prezentul tău, precum actorul în scenă de prezentul său, trăind timpul personajului. De asemenea, tot în tehnica postmodernistă se încadrează şi trecerea de la o experienţă la alta, de la un plan la altul, de la un timp, mitologic, la altul, al propriei experienţe, deci al trecutului, sau timpul interior, al reflexiei.

Romanul conţine, totodată, reflecţii asupra vieţii: Există o aparenţă a lumii conformă cu starea noastră. Într-o călătorie nu remarci liniile de tramvai, culoarea vehiculelor, expresiile pietonilor, sau le reţii pe toate, dar într-un singur tablou ; Dacă ne gândim bine, oare oamenii nu-şi împart viaţa între imaginea lor reală şi una ireală? Şi oare nu tocmai aceasta din urmă le este mai dragă, mai obsedantă, neavând cum s-o proiecteze decât foarte, foarte vag? Dar ei simt nevoia să-şi proiecteze această a doua fiinţă pe un ecran al realităţii lor, al existenţei lor în faţa celorlalţi ; Trebuie să recunoşti că fără dialog am cădea în animalitate. (…) omul are însă nevoie de dialog ca să se descopere pe sine, ori şi mai bine ar fi să zic că omul dialoghează pentru a se auzi şi a se privi pe sine. Da, dialogul, zeul comunicării, al călătoriei sufletului. Ca într-o oglindă a timpului.

Într-un singur roman, scriitorul Ion Jurca Rovina a reuşit să concentreze cele mai mari lupte interioare ale omului, care ţin de planul iubirii şi al conştiinţei, privind conceptul iubirii într-un mod complex, realizând o incursiune în lumea mitologică şi în cea livrescă deopotrivă.

#books #literature