Călăuza, definitiv singură în drumul spre lumină

Romanul Singurătatea luminii al lui Paul Eugen Banciu, (Editura Anthropos, Timişoara, 2012), se impune chiar de la început, prin titlu, ca un roman filosofic. Cel de-al doilea titlu al romanului, Călăuza, are un rol important în decodificarea mesajului central al romanului. Acţiunea romanului se fundamentează pe relatarea expediţiilor montane ale eroului, care joacă rolul de călauză pentru diverse persoane, şi pentru care muntele are o însemnătate aparte. Acesta este un simbol sacru, o religie, o poartă către nemărginire, o forţă regeneratoare, salvatoare, purificatoare, şi nu în ultimul rând, muntele semnifică pentru autor cunoaştere. Astfel, romanul în cauză vorbeşte de o călăuză spre lumină: trebuia să găsesc calea să-i apropii pe ceilalţi, importanţi pentru viaţa mea, de reperele lumii mele, susţine eroul.

Aşadar, decodificarea mesajului se face prin raportarea la ambele titluri ale romanului. Sintagma singurătatea luminii semnifică solitudinea celui care aduce lumina, prin identificare cu aceasta. O călăuză este întotdeauna singură, fiind urmată de cei pe care trebuie să îi îndrume. Eroul afirmă pe parcursul romanului că lumina este de o singurătate cumplită, ca şi prieteniile. Pe munte, oamenii sunt prieteni atâta timp cât au o călauză spre lumină, spre siguranţă, călăuza rămânând anonimă, o copie a lui Moise, un duh.

Autorul aminteşte de scris ca o altă realitate salvatoare şi purificatoare. Protagonistul romanului a ales să îşi aştearnă pe foaie experienţele sale cu muntele, împletindu-le cu arta scrisului, îndeplinind astfel, încă o dată, sub o altă formă, rolul de călăuză. Acest rol reprezintă totodată sensul vieţii sale, întrucăt el a ajuns la concluzia: Sunt născut să trăiesc singur. Decriptarea titlului se mai poate face şi prin asocierea dintre lumina care radiază din imensul alb de zăpadă, întrucât povestirile au loc iarna în special în Masivii Retezat şi Făgăraş, şi solitudinea muntelui. Zăpada este aici un simbol al ascensiunii spirituale prin orientarea spre alte valori, imateriale.

Pe lângă dragostea faţă de lectură şi scris, aşa cum ne este prezentat în debutul romanului, pe omul nostru, cum îşi numeşte autorul eroul în nenumărate rânduri, îl anima dragostea pentru munte. De aceea, acesta şi-a cumparat, la bătrâneţe, o casă în vârful satului pentru a putea vedea, din grădina ei, munţii şi pentru a fi mai aproape de ei, chiar dacă nu îi mai poate colinda ca în tinereţe. S-a izolat astfel de societate şi încet şi de familie, singurul său prieten fiind un hamster pe care îl ţinea într-un borcan şi cu care acesta se identifica. Chiar la începutul cărţii, autorul face o comparaţie între viaţa mediocră prin limitările cărnii, cu aceea a unui biet hamster care îşi duce existenţa într-un borcan: Se vedea adeseori ca fiind el însuşi la vremea tinereţii, închis în borcanul unui spaţiu de pe glob, urcând şi coborând o scăriţă cu vigoarea unui animal tânăr, Acolo, în borcanul cu micul animal, e tinereţea mea., sunt eu, omul care nu avea voie să umble brambura prin lume când ar fi avut ce vedea şi putea merge kilometri fără să obosească… Acum nu mai văd, lumea e doar în mine, în ceea ce am trăit şi de care-mi aduce aminte acest animal tânăr şi vioi. Orbirea, în acest caz, mai poate simboliza o detaşare faţă de realitatea cotidiană căreia nu simţea că îi aparţine; o detaşare de real, de tangibil şi o apropiere mai mare faţă de intangibil, care vine o dată cu retragerea în munţi, dar şi o detaşare faţă de viaţa însăşi.

Chiar dacă protagonistul romanului a încercat să fugă de societatea cu care nu simţea că are valori comune, aceasta îl urmăreşte şi în retragerea în munţi şi ia forma unui vecin înstărit, pe nume Weindorf, simbol al superficialităţii, care îl vizita din când în când pentru a-i împrumuta paginile dactilografiate ale poveştii lui de viaţă ca să le citească, în dorinţa de a gusta, chiar limitat şi la nivel imaginar, din viaţa pe care şi-ar fi dorit-o. Pentru Weindorf, hamsterul era asemenea unui om care urcă şi coboară pe piatra muntelui ca pe nişte scăriţe, în borcanul mai mare al naturii, subliniind încă o dată, filosofic, insignifianţa naturii umane şi limitarea ei în faţa forţei naturii.

Sfârşitul romanului este tragic şi îl prezintă pe erou, aflat la bătrâneţe, care moare în timpul unei ieşiri la vânătoare. Autorul alege ca protagonistul să nu mai trăiască intr-o realitate în care nu îşi mai poate îndeplini rolul de călăuză, care a devenit pentru el raţiunea de a trăi. El a ales să facă acest pas în munţi în ideea contopirii cu aceştia şi intrării în eternitate. Şi-a dăruit personajul munţilor care au fost pentru acesta, la rândul lor, ca nişte părinţi călăuzitori şi protectivi.

Motivul morţii mai este întâlnit pe parcursul romanului şi sub o altă formă, romanul remarcându-se prin adrenalină şi suspans în relatarea experienţelor din munţi. Eroul este pus chiar în situaţia de a înfrunta moartea, ceea ce îl face să se simtă un învingător, prin depăşirea propriei condiţii. În faţa furiei naturii, munţii semnifică pacea absolută, un simbol al siguranţei şi impozanţei prin statura lor.

Romanul de inspiraţie autobiografică Singurătatea luminii, sau Călauza, cum preferă să îl numească autorul, este construit pe principiul "povestirii în ramă", sau a „povestirii în povestire”, cu timpi fluctuanţi ai acţiunii, plin de incărcătură emoţională, cinematografic ca şi multe alte romane ale autorului, este uşor de citit şi abundent în semnificaţii. Accentul este pus pe relatarea experienţelor din munţi, întrucât importanţa drumului, a călătoriei, şi nu a destinaţiei, constituie sensul învăţăturilor din roman, simbolizând încercarea de recuperare a cosmicităţii pierdute.

#books #reading