În căutarea cuvântului divin

În volumul ’’Unde / Où / Where / Gde”, (Editura Poètes à vos plumes, Paris 2017), Elisabeta Bogăţan ne dezvăluie cele mai delicate și vulnerabile zone ale sufletului său, ne împărtăşeşte din căutările sale existenţiale, eforturile sale susţinute de a aduce lumină privind cele mai mari întrebări ale omului pe Pământ. Una din aceste întrebări dă titlul poemului „Unde e puterea cuvântului”. Textul este publicat în patru limbi, română, franceză (traducere Elisabeta Bogățan și Linda Bastide), engleză (traducere Lia-Dana Bălan) și rusă (traducere Svetlana Prigotzkaia) și este însoțit de o prefață a Lindei Bastide.

Poemul, operă deschisă, oferă mai multe chei de lectură. Alegând una din acestea, observăm că poeta caută semnele divine pe toate palierele vieții: în limbajul oamenilor (“în graiul oamenilor te chem”) sau al animalelor (“în limba alergătoarelor te chem”), pe munți sau văi, în cântecul păsărilor, în sunetele naturii, pe stânci sau în depărtări. (O altă cheie de lectură ar fi căutarea unui suflet pereche, dar intensitatea căutării depășește cu mult această decodare, prin efectul tulburător în sufletul cititorului, căruia îi intensifică propriile întrebări, așa cum observă și Linda Bastide: „Se află acolo, în adâncul întrebării inițiale pe care ea îndrăznește să ne-o pună în sfârșit : « unde e puterea cuvântului ? » revelația unei tulburări interioare atât de intense, că ea ne aduce în plin vuiet al propriei noastre chestionări.”)

Căutarea este dureroasă, cuvintele însele înroșindu-se și albăstrindu-se sub penelul poetei. Încărcătura emoțională a versurilor cutremură cititorul, aducându-l pe acesta față în față cu propriile sale semne de întrebare (”rănindu-mă”, ”albăstrindu-mă ades”, ”am târât îndârjită răspunsuri și sleiri”, ”mi-am zdrelit mâinile”). În acelaşi timp, cuvântul este reazem (“mă rezem acum numai de ascuțișul de întrebare”) şi adăpost (“chircită-n cuvânt”).

Nimicnicia umană este subliniată prin raportarea la atotputernicia divină, omul putându-și depăși condiția doar prin apropierea de divinitate: ”frumoase statui de nisip/ ne îndoim / până la pământ/ de sensul veacului/ de rostul drumului/ de lumina cuvântului”. Omului ii revine așadar menirea de a se sacrifica pe sine ca tribut adus luminii (”colbuindu-mă-n drumuri către tine”, „mi-am însângerat genunchii și coatele/ închinându-mă la apropiatele/ și la depărtatele / arătări ale tale”).

Caracterul profan și natura umană pier odată cu urcarea treptelor desăvârșirii spirituale: ”dureros alegându-mă încă de țărne și ape/ dureros alegându-mă încă dintre lumini/ și umbre”, dezlipirea spirituală de această lume fiind dureroasă.

Lumea profană este dură şi străină poetei („printre marginile tăioase ale lucrurilor/ și întâmplărilor”, „mi-e trupul plin de răni/ mi-e gândul plin de răni/ mi-e visul plin de răni” ).

O rugă închinată Creatorului, poemul este sub forma unei comunicări directe cu divinitatea (”unde ești/ tu cel care mă poți auzi/ și crede/ și înțelege”); un adevărat strigăt al ființei, dincolo de lumea aceasta (”unde ești/ căci mi-e mai sete de tine/ decât de apa zărilor/ decât de limpezimea dimineții/ decât de mine însămi”). Poeta cere o dovadă, un semn că eforturile și căutarea sa sunt justificate: ”dacă ești/ întrucât ești/ arată-te/ strig”.

Este vorba despre cuvântul primar, care stă la originea luminii, atât a ochilor, cât mai ales a minții și a sufletului: „e oare cineva pe aproape/ prin văzduhuri/ prin țărne/ prin ape/ cineva a cărui vedere/ să-mi fie cuib pentru odihnă”. Cuvântul are puterea de a făuri lumi văzute si nevăzute, poate clădi sau distruge: ”număr prin plesniturile lui (ale cuvântului) / rănile veacului”.

Elisabeta Bogățan conchide acest periplu în aceeași notă: ”dar unde e puterea cuvântului/ unde”. Căutările poetei sunt însăși viața omului pe Pământ, sortit să caute răspunsuri la întrebări care nu sunt menite să fie aflate.